REPORTAJ GÂNDUL pe feuda lui Duicu. „Păi, asta îmi trebuie mie, să filmezi? Să mă vadă ăştia, după ce pleci mata? Eu rămân aici, îi ştiu răzbunători”

Abia ajuns în Drobeta-Turnu Severin, într-o zi senină de aprilie, ai senzaţia unei relative normalităţi. Un oraş curat, care trăieşte, se mişcă, se agită. Apoi, percepi nuanţe - priviri, glasuri, ezitări. Înţelegi că, dincolo de zgomot, ai de-a face cu un oraş “tăcut”. Un oraş în care funcţionează “omerta”. Pe feuda lui Adrian Duicu, oamenii se feresc să vorbescă, se ascund de camera de filmat: „Păi, asta îmi trebuie mie? Să mă vadă ăştia, după ce pleci mata? Eu rămân aici, îi ştiu răzbunători”.

REPORTAJ GÂNDUL pe feuda lui Duicu. „Păi, asta îmi trebuie mie, să filmezi? Să mă vadă ăştia, după ce pleci mata? Eu rămân aici, îi ştiu răzbunători”

Abia ajuns în Drobeta-Turnu Severin, într-o zi senină de aprilie, ai senzaţia unei relative normalităţi. Un oraş curat, care trăieşte, se mişcă, se agită; se desprimăvărează, el însuşi. Apoi, percepi nuanţe - priviri, glasuri, ezitări. Înţelegi că, dincolo de zgomot, ai de-a face cu un oraş „tăcut”. Un oraş în care funcţionează “omerta”. Poţi vorbi cu oamenii despre bune şi despre rele, de oraşul lor, de nevoile lor, dar până la “subiectul Duicu”. De aici, începe tăcerea, teama de a spune lucrurilor pe nume, privirile aruncate peste umăr, către ceilalţi, care “te aud” şi “te văd”. “Ce să vă spun despre Duicu?! Noi nu ştim prea multe. Şi, chiar dacă ştim, ce dovezi avem?!”, răspunde câte unul şi pleacă, apoi, grăbit, în drumul său.

Cei “mai combativi”, în zilele lor bune, lideri de opinie în cercul de prieteni, refuză să se lase filmaţi, “traşi pe cameră”, cu aerul că n-ai să poţi “să-i tragi pe sfoară”. “Păi, asta îmi trebuie mie?! Să mă vadă ăştia, după ce pleci mata? Eu rămân aici; îi ştiu că sunt răzbunători. Am soţie, am copii…”, spune cineva. “Domnule, ce se înregistrează rămâne. Nu ştii când vede cine nu trebuie”, completează un amic.

E limpede că oamenii simt presiunea. Fără îndoială că ştiu, au auzit, poate au şi confirmări despre ceea ce se întâmplă în jurul lor, în spatele lor, peste capetele lor, dar frica le închide gura.

Povestiri anonime

Sub protecţia anonimatului, desigur, câţiva severineni îmi povestesc, vag şi amestecat, începuturile. “Dom`ne, ăştia ai lu` Duicu ăl bătrân, au avut bani. De unde-de neunde, că dinainte sau după embargo, mai departe sau mai aproape de clisură, ori de altele, n-ai de unde ştii… Numa ăia de-or fi fost cu ei. În perioada aia s-au ridicat mai mulţi, au făcut afaceri, s-au descurcat”, îmi spune un bărbat, mai în vârstă. “Noi, aia ce-am auzit, o spunem şi noi”, îl susţine un leat. “Păi sigur, că doar nu i-am cercetat noi... Ăsta mic, Adrian, a fost băiat de pompă la o staţie a lu’ soacră-sa, înainte să intre în politică. A făcut bani, a cumpărat; a ajuns şi el să aibă benzinării – şi acum are vreo trei, una chiar pe numele mamei lui, doamna Mica, îi zice. Ei, şi de aici a crescut: a ajuns director la Petrom, la Mehedinţi, prin 2000-2001, a intrat în politică, la PSD, să-şi asigure spatele”. “Pe urmă, prin 2008, s-a ales consilier la CJ. Cred că era şef la partid, la Mehedinţi. După scandalu’ cu ăla, cu Nicolicea. Îl ştiţi pe Nicolicea… Îi luă locul, şi ăla, dus a fost. Parcă plecă şi din partid, nu?”, întreabă alt om, fără să aştepte răspuns. “E, şi în 2012 l-am ales preşedinte la CJ. Eu recunosc că l-am ales. Am sperat. Stănişoară, alt nenorocit, făcuse judeţul portocaliu. Şi ăla, la fel, cu mafia lui. Am crezut c-or fi ăştia altfel, mai buni, da’ de unde. Ei tot deştepţi, şi noi tot proşti. A început Duicu cu porcăriile: cu Spitalul Judeţean, cu policlinica, unde are cabinetul de RMN, cu Casa de Sănătate, cu ăla de la Orşova, cu nişte terenuri, cu hoteluri, cu ăştia, cu poliţia, cu tot…”.

Consilul Judeţean Mehedinţi

Cam pe aici se învârt poveştile oamenilor, la suprafaţă. Iar pentru confirmări şi poziţii oficiale am fost să batem la uşi. Întâi am fost la Consilul Judeţean. La “Relaţii”, o doamnă amabilă mă întreabă cu cine aş vea să vorbesc: “Cu domnul vicepreşedinte, cu doamna vicepreşedinte sau cu secretarul general, cu cine doriţi?”.

Cu domnul vice, n-am putut că era plecat. Doamna vice era într-o şedinţă. “Durează?” “Mai durează, şi nici domnul secretar nu e. Dacă îmi lăsaţi un număr de telefon, o să vă sune de la cabinet, cum termină”. Las numărul, dar nimeni nu e dispus să vorbească.  

Spitalul Judeţean Mehedinţi

La Spitalul Judeţean, ajung, în cele din urmă, la managerul general, Doina Borugă, apropiată a lui Adrian Duicu, fosta şefă a Casei de Sănătate din judeţ, până la sfârşitul lui 2012.

Doina Borugă este urmărită penal pentru că “a permis accesul unor persoane neautorizate la informaţii nedestinate publicităţii, în scopul obţinerii de foloase necuvenite”. În acest dosar, DNA îi acuză, de asemenea, pe Duicu şi pe Popescu Daniela Delia - director al Direcţiei Economice din cadrul Consiliului Judeţean Mehedinţi – că au trucat licitaţia publică pentru achiziţionarea unor echipamente medicale şi mobilier destinate utilării noii Maternităţi din cadrul spitalului şi a unei secţii de pediatrie.

“Ar fi fost bine să-mi spună, cineva, şi mie, care sunt informaţiile nedestinate publicităţii”, îmi spune Doina Borugă. “Totul a fost pe net, deschis, la vedere. De la caietul de sarcini, la răspunsurile pe care le-am dat celor care au cerut informaţii suplimentare. Oferta singurului participant interesat a fost deschisă la data şi ora stabilite. Nu ştiu în ce constă greşeala mea, dar asta rămâne de văzut. Justiţia îşi urmează cursul”, spune managerul general, negând că ar fi participat, împreună cu preşedintele CJ, Adrian Duicu, la trucarea licitaţiei.

Casa de Sănătate Mehedinţi

La Casa de Sănătate Mehedinţi, directoarea Elisabeta Zenovianu Rolea, nu vorbeşte. “Doamna directoare nu doreşte să facă declaraţii câtă vreme au fost ridicate documente şi se desfăşoară o anchetă”, îmi spune purtătorul de cuvânt, care mă întâmpină la intrare. Îl rog pe el să-mi dea o declaraţie. Dispare câteva minute, apoi revine şi îmi spune că doamna directoare l-a sfătuit şi pe el să se abţină de la declaraţii, “câtă vreme ancheta e în curs”.

Adrian Duicu este “legat” de Casa de Sănătate prin SC ROMRAD RMN SRL, pe care o deţine şi prin intermediul căreia operează, în cadrul Policlinicii, un cabinet pentru examinări RMN. De altfel, chiar acesta este motivul care a condus la situaţia de incompatibilitate şi la acest uriaş scandal de corupţie.

Pentru examene RMN, “efectuate sau nu” - după cum spune Ion Olteanu -, Duicu a încasat, anual, sume considerabile de la Casa de Sănătate judeţeană, atât în perioada în care Doina Borugă era directoare, cât şi, ulterior, în 2013, de când pe funcţie se află Zenovia Rolea. Astfel, în 2010, suma decontată, potrivit răspunsului primit de Ion Olteanu din Drobeta/Turnu Severin, a fost de 673,94 mii lei; în 2011, de 1068, 54 mii lei; în 2012, de 1513,44 mii lei, iar în 2013, de 778.786 lei.

O familie contra famigliei

Şi când toate uşile şi toate gurile, cu mici excepţii, se dovedeau a fi zăvorâte, am cunoscut doi oameni care vorbesc - familia Olteanu, Ion şi Adriana. “Suntem singurii care ne luptăm, în acest oraş terorizat, cu sistemul. Care protestăm, zi de zi, în faţa Consiliului Judeţean, a Prefecturii şi a Primăriei. Singurii cărora Adrian Duicu şi gorilele sale nu ne-au închis gurile”, spune Ion.

L-am găsit acasă marţi după-amiază, cu ajutorul unui prieten din oraş, care mi-a făcut căutarea mai uşoară. Mi-a spus toată povestea familiei sale pe o bancă în faţa blocului în care locuieşte, până seara, târziu. Vorbeşte tare, mai tare în liniştea serii, fără  să se teamă.

Îmi spune că a fost întemniţat de Securitatea comunistă, timp de un an, “cu lanţuri şi cătuşe nituite la mâini şi la picioare, şi cu şocuri electrice în cap”, acuzat că a uneltit împotriva sistemului. În anul următor "eliberării", 1986, a plecat în America, împreună cu soţia, ca refugiaţi. Au revenit în ţară în urmă cu cinci ani. “Nu mi s-a părut că lucrurile sunt în regulă, ba dimpotrivă. Aşa că am înţeles să protestăm, să facem o opoziţie activă faţă de abuzurile sistemului, zis democratic. Am făcut-o pe timpul lui Stănişoară, când Turnu Severin era portocaliu, iar conducerea PDL era la fel de coruptă. Am fost singurul care a stat în stradă, neîncetat, până la căderea guvernului Ungureanu. PSD şi Duicu au profitat de hotărârea şi acţiunile noastre. Dacă eu şi soţia mea nu eram în stradă, nu ieşea nimeni la protest. Ulterior am aflat că şi cei care mai apăreau, uneori, erau plătiţi de partid. După ce au ajuns la putere, ne-au cerut să oprim protestele. Am refuzat, iar ei au încercat să ne calce în picioare: ne-a făcut dosare penale, şi-au trimis bătăuşii ca să ne rupă oasele. M-au lovit, au ameninţat că ne omoară. N-am cedat, iar asta l-a exasperat pe Duicu!”.

Şi astăzi, familia Olteanu merge “la serviciu”, în gura parcului din faţa CJ, şi le administrează conducătorilor judeţului “corecţia zilnică şi necesară”.

Îi aminteşte “lui Duicu şi acoliţilor săi”, fărădelegile comise, cere anchetarea colaboratorilor săi, a prefectului şi a primarului, “pe care şeful CJ îl duce de cravată unde şi când are nevoie”.

 

“Am făcut plângeri şi sesizări penale: pentru abuz în serviciu, pentru agresare, pentru banii pe care i-a luat, an de an de la Casa de Sănătate, pentru corupţie. Am acuzat faptul că a ajuns să controleze toată media locală. Din cele patru televiziuni, două sunt ale lui, iar pe cea de a treia a adus-o în situaţie de insolvenţă, în urma aplicării unor amenzi substanţiale. Cu ajutorul slugilor sale din televiziune încearcă să organizeze flagranturi tuturor celor care mai au curajul să protesteze. Un caz notoriu este cel al unei tinere, asistentă medicală, pe care a încercat să o bage în puşcărie în urma organizării unui flagrant prin intermediul omului său “de televiziune”, unu’ Bidilici, Vă imaginaţi până unde merge abjecţia acestui individ şi teroarea în acest oraş” mai spune Ion Olteanu, care promite să nu se oprească până când lucrurile vor intra în normal. “Îi aştept alături de noi şi pe ceilalţi, care ne promit asta de luni de zile. De fiecare dată când au o problemă, spun că vor ieşi în stradă. Şi totuşi, de fiecare dată, frica le închide gura!”.

 

Autor: Marian SULTĂNOIU